Blogul unui nebun

E ultimul accelerat din seara aceasta. E ultimul, căci după 10 minute, apare o zi nouă la răsărit. Naşu’ fluieră de pornire, iar încetul cu încetul roţile, muzeu de aminitiri al CFR-ului mă duce din ce în ce mai departe, luându-mi adio de pe geamul împuţit de la atâta fum de ţigară de la un amic bun şi de la o săptămână plină de aventuri şi memorii frumoase. Vă povestisem în articolul trecut de una din cele mai frumoase exprienţe de până acum, şi anume despre excursia în Turcia (pentru cei ce au citit şi îi interesează, pentru cei ce NU, click aici ).

După o săptămână plină de experienţe noi, deşi trebuia să iau avionul din Otopeni spre Salcea, am rămas în Bucureşti, întrucât un concurs de chimie mă aştepta cu porţile deschide (…NOT). Trebuia să rămân până sâmbătă seara la internatul Nechita Stănescu, aproximativ până după ce se termină concursul, dar întrucât am avut un bun prieten care a fost de-acord să rămân la el, am zis să rămân până Duminică seara. E oarecum straniu şi fascinant la prima vedere să cunoşti în detaliu un oraş mare ca Bucureşti după ce o viaţă întreagă (eh..poate exagerez şi eu) într-un orăşel mic şi liniştit ca Botoşani. Care a fost primul gând care mi-a trecut prin minte după ce am trecut cu RATB-ul prin Bucureşti? Că puterea este împărţită între oameni şi este destulă ca să mă strecor şi eu. Lumea e mult mai mare decât ne-o imaginăm noi. Atât de mare încât fiecare din noi încăpem în ea, fără să ne înghesuim prea mult (înafară de metrou).

Deja v-aţi plicitisit,nu? Da, ştiu. Şi eu. Puteţi oricând să daţi click să schimbaţi URL-ul şi chiar vă sfătuiesc, căci o să vă plictisiţi citind acest întreg halmeş-balmeş.

Oricum, Bucureşti-ul e în primul rând nucleul naţional al publicităţii. Bannere peste bannere, care de care mai mari şi mai împopoţonate, care de care mai clare şi mai bine realizate. A fost singurul lucru care nu l-am putut uita. Primul lucru care îmi tăia privirea pe străzi. Nu spun că nu am mai fost până acum în capitală, dar nu am avut timp să o studiez îndeaproape.

Că tot vorbeam de metrou adineaori… E probabil ciudat cum de Făt Frumos trecea pe tărâmul celălalt de fiecare dată când îî fura vreun zmeu mult visata lui prinţesă. Probabil că lua metroul până la castelul zmeului, căci metroul e ca un fel de “tărâmul de dincolo”. E ca un Mecca al bucureştenilor. E oarecum dăunător pentru visători, căci îţi dai seama că nu eşti cu nimic mai special decât ceilalţi, că faci parte dintr-o societate în continuă mişcare şi că nu eşti decât un grăunte de nisip dintr-o plajă imensă plină de vise pierdute printre reclamele de la Orange (de care m-am săturat peste cap în metrou). De ce? Pentru că peste 700.000 de bucureșteni trec zilnic prin aceste peşteri sumbre… fiecare cu povestea lui: tineri îndrăgostiţi ce nu obosesc să se sărute, oameni săraci, oameni bogaţi, rămăşiţe ale unor suflete de oameni trecute prin armele necruțătoare ale vieții, decepționați, tinere domnișoare ce așteaptă să le agăți și mai ales rutine veșnice cu geanta în mână așteptând dimneața.

Ce să spun despre București? E bine să te stabilești într-un oraș atât de aglomerat și stresant ca București (sau chiar mai mare) doar dacă ai planuri solo: o afacere, studii universitare etc (motiv pentru care îmi surâde ideea de “București”). Sincer, nu recomand Bucureștiul nici unei familii liniștite, vreunui cardiac sau femei însărcinate.

Din fericire, duminică am prins și ultima parte din CERF. A fost frumos, păcat că nu am avut acces înăuntru.

Mai jos, aveți câteva poze, pentru cei interesați.

Devine plictisitor totuși când vezi star-uri pe stradă la minut. E plin orașul de star-uri ca parlamentul de tembeli. Ca să nu mai zic de mașini. Pare ciudat când pe stradă nu circulă măcar un Porsche sau Aston Martin.

O ultimă chestiune care m-a impresionat a fost “colegul” de vagon, spre Botoșani. Am ales să nu stau cu nimeni în vagon, să am liniștea și aerul curat pentru a scrie pe blog. Dar n-a fost să fie așa. Un domn pierdut, care aparent căuta clasa I a trenului îmi cere acordul să călătorească în vagon cu mine. Normal că i-am dat acordul. Din vorbă în vorbă ajung să aflu despre dumnealui că era un fost securist, aflat în garda personală a lui Ceaușescu, angajat SPP, absolvent a două facultăți (teologie și istorie) și maestru într-un tip de sport chinezesc, asemănător cu karatele. Am avut în sfârşit ocazia să discut despre lucruri interesante, altceva decât banalele discuții cu maeştrii mediocrităţii din vagoanele CFR. Subiecte precum cultura aztecilor, a popoarelor latino-americane, Vechiul Testament, metafizică întrebări precum “De ce se nasc din ce în ce mai multe femei ce nu pot avea orgasm”, “Explicaţia logică pentru existenţa atâtor persoane imbecile în această lume”. La un momendat, a devenit o discuţie discriminativă, dar interesantă totuşi.

Se observa câtă ambiție nebună are. Timp de 30 de ani a fost căsătorit, a avut doi copii, amândoi profesori univeristari în Canada. După toţi aceşti 30 de ani, pus în faţa emigrării în Canada, alături de familia sa, şi-a întrebat soţia: “Ce este mai important pentru tine? Calitatea de mamă sau calitatea de soție?”, la care, pus în fața răspunsului, a vândut tot ce putea vine, a împărțit banii copiilor și soției, și-a cumpărat o garsonieră și … s-a apucat să își continue studiile.

Trenul a ajuns pe la Verești, domnul a coborât. Trebuie să închei și eu și să aștept a doua oprire. Bine ai venit din nou, banală viață de adolescent.