Blogul unui nebun

Eram şi eu odată chip de om

cu papion, cămaşă şi alte nebunii.

Ascunzându-mi goliciunea cu zâmbete pustii

umpleam cafenele, baruri c-o umbră seacă şi bătrână.

Sorbeam din vânt şi mă lăsam sedusă

de serile negre ce ochii mi-austupau.

Clădeam castele ce se stricau fără să se fi clădit

şi ce mureau încet, sângerând pe nisipul gri şi ars de soare.

Îmi stingeam setea printre îndrăgostiţi, pe stradă,

uniţi parcă pe veci de-o mână tremurândă

ce din când în când la o privire dulce

fabricau o sărutare timidă şi plăpândă

şi m-ascundeam în umbră, în bocete şi tremur

sub o tăcere sumbră şi neagră, ca pe vremuri,

Îmi sorbeam furia cu vorbe de amor

Şi minciuni sărate de-amant iubitor.

Priveam între doi ochi şi citeam durere

atât de dulce totuşi, dar fără de putere.

Citeam îmbrăţişări flegmatice, orori cu nici o vină

şi peste ele, un zâmbet gri şi fără de lumină.

Scuipam în fericire, verighete, compromisuri

Bântuiam coline negre şi mlaştini gri în visuri

Îmi pierdeam şi buzele, şi dinţii, şi degetele mâinii

Ce prin parcuri, în dimineţile de vară, îi furau părul, veghindu-ne doar câinii.

Îmi amestecam mirosul cu necunoscutul

Ce-n nopţile negre mi-l amestecam cu tine

iluzie satanică, elixir de nebunie!

Îmi vând inconştientul în ziua care vine!

…sunt spânzurată, m-a atârnat tăcerea

Văd trotuarele plângând, mimând molcom durerea

O larvă de omidă îmi ţine de urât

Mă răsuflă, mă descoase de vremuri de demult.

E plină închisoarea de buruieni uscate

De coconi crescând pe ramuri vechi, spurcate

De înteminţaţi pe veci în propriile şoapte

De cazane cu cerneală ce li s-aşează în fiecare noapte.

Văd ipocriţi trecând şi nu mă pot mişca

Aşezându-se sub mine, muşcându-şi fioros din carne

Lingându-şi prada, sorbind ca din otravă

Propriile-şi rejecţii servindu-le pe tavă.

Îşi contopesc picioarele, gâfâind spre ceruri

Ca o rugăciune, şoptind cuvinte moi.

Muritori de rând, de ce sunteţi ca noi

victime ale propriilor zeluri?

Se-aprind ca două stele pe o bancă-n parc

Grăind numai prin ochi, exorcizând tăcerea

Iar în robie nu se aude numic, nicăierea,

Doar sforăitul trist al florilor de mai.

Ne chinuiţi netoţilor, în fiecare noapte

Veniţi, păcătuiţi în a noastră închisoare

Nu vă este ruşine oare?

Căci din copaci, deţinuţii râd de voi.

Păcătuiesc şi azi, păcătuiesc şi mâine

Nenorociţilor, strivească-si-vă buzele sub propria unsoare

Şi tu, umbră-mi, să putrezeşti sub soare

Iar eu, cavaler să-ţi fiu, de onoare

până la poartă-n iad. Să te privesc cum arzi.

Adio, dulce temniţă, adio, păcătoşilor

Am să mă rup de voi, de pe creangă, din robie

Şi-am să mă fac moartă, veştedă, pustie

Şi-am să pastelez pământul cenuşiu, plin de-ale voastre spurcăciuni

Şi-am să mă fac gri, şi nimic am să devin.

Şi-am să mă duc în ceruri ca să mă fac ploaie

Şi-am să cad neciopliţilor pe voi, în puroaie

Şi-am să vă ard cu fiecare strop din mine

Şi-am să te fac gri, lume plină de ruşine …