Blogul unui nebun

Iubito,

ţi-s ochii atât de adânci

încât noaptea, când greierii te fluieră pe la colţuri

din verdele lor n-aş vrea să mă mai trezesc.

Trandafir spinos,

floare de mătase!

Ridică-te spre cer să te atingă roua.

Spală-ţi spinii şi lasă-mă să-i gust

dulceaţa ta mi-o dă, parfum ca să o fac,

iar roua ce se scurge, cu ea să mă îmbrac.

Zeiţo,

Ţi-s rotunzi sânii ca o formă de vioară

Ce la malul mării sună, când se lasă seară

Pe veci, de n-aş muri, pe tine te-aş cânta.

De-aş fi Dumnezeu

cu creionul aş vrea să te schiţez

obrajii roşii, ce-nfloresc ca două picături de apă din gheţari

în scriptură să-i transcriu.

Dar nu pot.

Creionul se rupe.

Se predă în faţa frumuseţii tale de fecioară

…scumpă domnişoară.

Eşti un înger

în serile de beţie

când mă las ucis de visul tău curat,

de sânii de fecioară,  de trupul nepătat.

Sfinţii se acoperă când îl văd pe Dumnezeu.

Iubito, vreau să-mi ascund ochii

căci voi pieri.

La fel cum sfinţii pier când în ochii Lui privesc.

Orizont de abur, nor imaculat!

Mă blesteamă iarna, albul i-ai furat!

Eşti ca unul din vise, atunci când nu visez nimic

ca spuma de lapte, ca soarele când ai curaj cu privirea să-i zâmbeşti.

Eşti frumoasă, fiinţă! Eşti albă

ca o acuarelă.

Făpturo,

furnică-n cuib de viespi.

Condamnă-mă la moarte

să te admir cum mergi pe aer.

Mugure de viaţă, hrăneşte-mă cu tine.

Iubito,

prin carnea-ţi străvezie

lasă-mă să văd ce e dincolo de tine.

Iubito,

prin buzele-ţi de un roşu nefiresc

Lasă-mă să îţi arăt cum toată viaţa pot să te iubesc.

E ultimul accelerat din seara aceasta. E ultimul, căci după 10 minute, apare o zi nouă la răsărit. Naşu’ fluieră de pornire, iar încetul cu încetul roţile, muzeu de aminitiri al CFR-ului mă duce din ce în ce mai departe, luându-mi adio de pe geamul împuţit de la atâta fum de ţigară de la un amic bun şi de la o săptămână plină de aventuri şi memorii frumoase. Vă povestisem în articolul trecut de una din cele mai frumoase exprienţe de până acum, şi anume despre excursia în Turcia (pentru cei ce au citit şi îi interesează, pentru cei ce NU, click aici ).

După o săptămână plină de experienţe noi, deşi trebuia să iau avionul din Otopeni spre Salcea, am rămas în Bucureşti, întrucât un concurs de chimie mă aştepta cu porţile deschide (…NOT). Trebuia să rămân până sâmbătă seara la internatul Nechita Stănescu, aproximativ până după ce se termină concursul, dar întrucât am avut un bun prieten care a fost de-acord să rămân la el, am zis să rămân până Duminică seara. E oarecum straniu şi fascinant la prima vedere să cunoşti în detaliu un oraş mare ca Bucureşti după ce o viaţă întreagă (eh..poate exagerez şi eu) într-un orăşel mic şi liniştit ca Botoşani. Care a fost primul gând care mi-a trecut prin minte după ce am trecut cu RATB-ul prin Bucureşti? Că puterea este împărţită între oameni şi este destulă ca să mă strecor şi eu. Lumea e mult mai mare decât ne-o imaginăm noi. Atât de mare încât fiecare din noi încăpem în ea, fără să ne înghesuim prea mult (înafară de metrou).

Deja v-aţi plicitisit,nu? Da, ştiu. Şi eu. Puteţi oricând să daţi click să schimbaţi URL-ul şi chiar vă sfătuiesc, căci o să vă plictisiţi citind acest întreg halmeş-balmeş.

Oricum, Bucureşti-ul e în primul rând nucleul naţional al publicităţii. Bannere peste bannere, care de care mai mari şi mai împopoţonate, care de care mai clare şi mai bine realizate. A fost singurul lucru care nu l-am putut uita. Primul lucru care îmi tăia privirea pe străzi. Nu spun că nu am mai fost până acum în capitală, dar nu am avut timp să o studiez îndeaproape.

Că tot vorbeam de metrou adineaori… E probabil ciudat cum de Făt Frumos trecea pe tărâmul celălalt de fiecare dată când îî fura vreun zmeu mult visata lui prinţesă. Probabil că lua metroul până la castelul zmeului, căci metroul e ca un fel de “tărâmul de dincolo”. E ca un Mecca al bucureştenilor. E oarecum dăunător pentru visători, căci îţi dai seama că nu eşti cu nimic mai special decât ceilalţi, că faci parte dintr-o societate în continuă mişcare şi că nu eşti decât un grăunte de nisip dintr-o plajă imensă plină de vise pierdute printre reclamele de la Orange (de care m-am săturat peste cap în metrou). De ce? Pentru că peste 700.000 de bucureșteni trec zilnic prin aceste peşteri sumbre… fiecare cu povestea lui: tineri îndrăgostiţi ce nu obosesc să se sărute, oameni săraci, oameni bogaţi, rămăşiţe ale unor suflete de oameni trecute prin armele necruțătoare ale vieții, decepționați, tinere domnișoare ce așteaptă să le agăți și mai ales rutine veșnice cu geanta în mână așteptând dimneața.

Ce să spun despre București? E bine să te stabilești într-un oraș atât de aglomerat și stresant ca București (sau chiar mai mare) doar dacă ai planuri solo: o afacere, studii universitare etc (motiv pentru care îmi surâde ideea de “București”). Sincer, nu recomand Bucureștiul nici unei familii liniștite, vreunui cardiac sau femei însărcinate.

Din fericire, duminică am prins și ultima parte din CERF. A fost frumos, păcat că nu am avut acces înăuntru.

Mai jos, aveți câteva poze, pentru cei interesați.

Devine plictisitor totuși când vezi star-uri pe stradă la minut. E plin orașul de star-uri ca parlamentul de tembeli. Ca să nu mai zic de mașini. Pare ciudat când pe stradă nu circulă măcar un Porsche sau Aston Martin.

O ultimă chestiune care m-a impresionat a fost “colegul” de vagon, spre Botoșani. Am ales să nu stau cu nimeni în vagon, să am liniștea și aerul curat pentru a scrie pe blog. Dar n-a fost să fie așa. Un domn pierdut, care aparent căuta clasa I a trenului îmi cere acordul să călătorească în vagon cu mine. Normal că i-am dat acordul. Din vorbă în vorbă ajung să aflu despre dumnealui că era un fost securist, aflat în garda personală a lui Ceaușescu, angajat SPP, absolvent a două facultăți (teologie și istorie) și maestru într-un tip de sport chinezesc, asemănător cu karatele. Am avut în sfârşit ocazia să discut despre lucruri interesante, altceva decât banalele discuții cu maeştrii mediocrităţii din vagoanele CFR. Subiecte precum cultura aztecilor, a popoarelor latino-americane, Vechiul Testament, metafizică întrebări precum “De ce se nasc din ce în ce mai multe femei ce nu pot avea orgasm”, “Explicaţia logică pentru existenţa atâtor persoane imbecile în această lume”. La un momendat, a devenit o discuţie discriminativă, dar interesantă totuşi.

Se observa câtă ambiție nebună are. Timp de 30 de ani a fost căsătorit, a avut doi copii, amândoi profesori univeristari în Canada. După toţi aceşti 30 de ani, pus în faţa emigrării în Canada, alături de familia sa, şi-a întrebat soţia: “Ce este mai important pentru tine? Calitatea de mamă sau calitatea de soție?”, la care, pus în fața răspunsului, a vândut tot ce putea vine, a împărțit banii copiilor și soției, și-a cumpărat o garsonieră și … s-a apucat să își continue studiile.

Trenul a ajuns pe la Verești, domnul a coborât. Trebuie să închei și eu și să aștept a doua oprire. Bine ai venit din nou, banală viață de adolescent.

Numele melodiei: La petite fille de la mer

Artist: Vangelis

Versuri: Cam greu de reprodus

Vangelis e unul din cei mai mari compozitori (de muzică new age) din ultimii 50 de ani. Nu cred că e cineva care nu a auzit măcar o data “Conquest Of Paradise” şi “Chariots Of Fire”. Se remarcă mai recent, imnul FIFA 2002 şi coloana sonoră de la filmul “Alexandru”.

Eram şi eu odată chip de om

cu papion, cămaşă şi alte nebunii.

Ascunzându-mi goliciunea cu zâmbete pustii

umpleam cafenele, baruri c-o umbră seacă şi bătrână.

Sorbeam din vânt şi mă lăsam sedusă

de serile negre ce ochii mi-austupau.

Clădeam castele ce se stricau fără să se fi clădit

şi ce mureau încet, sângerând pe nisipul gri şi ars de soare.

Îmi stingeam setea printre îndrăgostiţi, pe stradă,

uniţi parcă pe veci de-o mână tremurândă

ce din când în când la o privire dulce

fabricau o sărutare timidă şi plăpândă

şi m-ascundeam în umbră, în bocete şi tremur

sub o tăcere sumbră şi neagră, ca pe vremuri,

Îmi sorbeam furia cu vorbe de amor

Şi minciuni sărate de-amant iubitor.

Priveam între doi ochi şi citeam durere

atât de dulce totuşi, dar fără de putere.

Citeam îmbrăţişări flegmatice, orori cu nici o vină

şi peste ele, un zâmbet gri şi fără de lumină.

Scuipam în fericire, verighete, compromisuri

Bântuiam coline negre şi mlaştini gri în visuri

Îmi pierdeam şi buzele, şi dinţii, şi degetele mâinii

Ce prin parcuri, în dimineţile de vară, îi furau părul, veghindu-ne doar câinii.

Îmi amestecam mirosul cu necunoscutul

Ce-n nopţile negre mi-l amestecam cu tine

iluzie satanică, elixir de nebunie!

Îmi vând inconştientul în ziua care vine!

…sunt spânzurată, m-a atârnat tăcerea

Văd trotuarele plângând, mimând molcom durerea

O larvă de omidă îmi ţine de urât

Mă răsuflă, mă descoase de vremuri de demult.

E plină închisoarea de buruieni uscate

De coconi crescând pe ramuri vechi, spurcate

De înteminţaţi pe veci în propriile şoapte

De cazane cu cerneală ce li s-aşează în fiecare noapte.

Văd ipocriţi trecând şi nu mă pot mişca

Aşezându-se sub mine, muşcându-şi fioros din carne

Lingându-şi prada, sorbind ca din otravă

Propriile-şi rejecţii servindu-le pe tavă.

Îşi contopesc picioarele, gâfâind spre ceruri

Ca o rugăciune, şoptind cuvinte moi.

Muritori de rând, de ce sunteţi ca noi

victime ale propriilor zeluri?

Se-aprind ca două stele pe o bancă-n parc

Grăind numai prin ochi, exorcizând tăcerea

Iar în robie nu se aude numic, nicăierea,

Doar sforăitul trist al florilor de mai.

Ne chinuiţi netoţilor, în fiecare noapte

Veniţi, păcătuiţi în a noastră închisoare

Nu vă este ruşine oare?

Căci din copaci, deţinuţii râd de voi.

Păcătuiesc şi azi, păcătuiesc şi mâine

Nenorociţilor, strivească-si-vă buzele sub propria unsoare

Şi tu, umbră-mi, să putrezeşti sub soare

Iar eu, cavaler să-ţi fiu, de onoare

până la poartă-n iad. Să te privesc cum arzi.

Adio, dulce temniţă, adio, păcătoşilor

Am să mă rup de voi, de pe creangă, din robie

Şi-am să mă fac moartă, veştedă, pustie

Şi-am să pastelez pământul cenuşiu, plin de-ale voastre spurcăciuni

Şi-am să mă fac gri, şi nimic am să devin.

Şi-am să mă duc în ceruri ca să mă fac ploaie

Şi-am să cad neciopliţilor pe voi, în puroaie

Şi-am să vă ard cu fiecare strop din mine

Şi-am să te fac gri, lume plină de ruşine …

Stau într-o cameră obscură, în întuneric, cu ochii obosiţi şi încerc să fac ceva ce trebuia acum cu multe zile în urmă. Sunt în pană de idei şi îmi caut momentul de inspiraţie, dar de ceva timp nu izbutesc să îl mai găsesc. Sunt prea obosit. Ideile îmi pier cu fiecare ceas şi nu pot face nimic să schimb acest lucru. Lucrez în deşert de vreo 2 luni fără să iasă din mâinile mele aceleaşi rezultate ce au ieşit odinioară. Mă simt lipsit de esenţă, dar probabil pe tine, cititorule, nu te interesează.

Bine aţi venit pe weblogul meu! Pentru cine mă cunoaşteţi, fac ceea ce trebuia să fac acum mult timp în urmă, dar din lipsă de timp am tot amânat.

Pentru cei ce nu mă cunoaşteţi, nici nu trebuie. Mă bucur totuşi că aveţi atât de mult timp la dispoziţie încât să îl irosiţi pe weblogul meu.

Pentru cei care nu mă cunoaşteţi şi nici nu vreţi să mă cunoaşteţi, apreciez, dar din păcate v-aţi pierdut 2 minute din viaţă şi pe lângă toate mi-aţi crescut şi numărul de vizitatori.

Într-o societate în continuă modernizare, în care spiritul post-ceauşist se dispersează în tendinţele nonconformiste ale democraţiei, articolul 30 din tratatul drepturilor omului îşi face simţită tot mai mult existenţa. Am ajuns cu bine anul 2008 cu peste 40.000 de bloguri în toată România (faţă de doar 12-14.000 în 2006). Atât de multă importanţă li s-a dat blogurilor în ultimul timp încât am putea considera blogurile a 5-a putere în stat.

Dar, până la urmă, ce reprezintă un blog? Fiecare înţelege ce vrea. Pentru mine, un blog reprezintă suma tuturor lucrurilor pe care le am de spus. Şi totuşi, ne aflăm în pragul unei revoluţii. Avem toate informaţiile în faţă, la un click distanţă, avem libertatea de a ne exprima şi cel mai important … avem posibilitatea de a ne face ascultaţi. E inevitabilă apariţia unor bloguri ce vor schimba umanitatea, aşa cum o ştim noi. Pare confuz şi oarecum incredibil, dar aceasta reprezintă tabla de şah a viitorului, în care piesele suntem noi, într-o luptă continuă cu noi înşine, către… viitor.

Gata cu pălăvrăgeala. Nu vă oblig, nici măcar nu vă invit să răsfoiţi blogul meu. Acest lucru rămâne la latitudinea voastră. Dacă vă va fi de folos cu ceva, cu cea mai mare onoare voi fi încântat să-l îmbogăţesc cu noi informaţii. În caz contrar, întotdeauna exista atotputernicul Google, cu care puteţi oricând călători pe cele mai înalte culmi ale Internetului, către website-ul atât de mult căutat.

Toate cele bune

Salieri